În prezent există tendința ca pedofilia (“tulburarea pedofilă”) să fie acceptată ca “normalitate” în anumite părți ale societăților din nordul Europei, fiind prezentată opiniei publice ca o simplă orientare sexuală și nu ca o tulburare.
Pedofilia tinde să se statueze acum în societățile considerate progresiste, alături de hetereosexualitate, homosexualitate și bisexualitate, ca o simplă orientare sexuală?
Deocamdată, o parte a mass-media prezintă adesea pedofilii ca pe oameni cu o atitudine normală, conștienți, aflați în suferință și nu ca pe niște monștri/infractori. Astfel, un bărbat de 60 de ani, cu ochii în lacrimi declară: „De multă vreme, pedofilia este considerată o tulburare, aceasta este o orientare sexuală profund tulburatoare, care pentru mine este declanșată de experiențe traumatice din copilărie”.
În același timp, publicația The Independent a prezentat un articol intitulat „Experții susțin că pedofilia este o orientare sexuală, asemenea heterosexualității sau homosexualității”, citând opinia unor psihologi.
Psihologii citați precizează că tulburarea pedofilică este o orientare sexuală în care pedofilii sunt atraşi de anumite caracteristici ale copiilor. Cu alte cuvinte, se apreciază că un pedofil manifestă acelaşi fel de atracţie simţită de o femeie heterosexuală faţă de un bărbat, sau de un homosexual faţă de persoane de acelaşi gen.
Specialiștii citați precizează că sexualitatea este mai mult un spectru decât o categorie finită. Aceștia exemplifică prin faptul că și heterosexualii se pot manifesta într-un mod homosexual, iar apoi neagă că sunt bisexuali sau homosexuali. Pedofilii pot întreţine relaţii sexuale cu adulţii. În unele cazuri, aceștia ar putea folosi aceste evenimente din viața lor ca distorsiune cognitivă pentru a explica sexualizarea copiilor care nu au ajuns la pubertate.
Mulți dintre psihologii citați au precizat că tratamentul pedofililor nu presupune modificarea acestei „orientări sexuale”, ci acțiunea asupra convingerii intime a persoanei, pentru a reuși să găsească activităţi mai potrivite cu care să îşi ocupe timpul și să-și consume energia. De exemplu, o persoană poate avea tendinţe pedofilice, pe care să nu le manifeste vreodată și să nu comită nici o infracțiune.
Unii profesori de drept penal, cum este și Margo Kaplan (Rutgers School of Law), citat de The New York Times, precizează: „Un pedofil ar trebui să fie tras la răspundere pentru comportamentul său și nu pentru atracția de bază. Recunoscând că pedofilii au o tulburare psihică și eliminând obstacolele din calea celor care solicită ajutor reprezintă un lucru bun. Aceasta ar avansa, de asemenea, eforturile de a proteja copiii de la un eventual rău.”
În prezent, pedofilia este identificată ca „tulburare pedofilă” („pedophilic disorder”) potrivit DSM 5, iar manualul o definește ca pe o parafilie care implică tulburări sexuale intense și recurente, cum ar fi fanteziile sexuale cu copii preadolescenți, care au o dificultate de atracție sau care manifestă o dificultate în relațiile interpersonale. ICD-10 definește pedofilia ca o “preferință sexuală pentru copiii de vârstă prepubertală sau timpurie pubertală”.
Editorii DSM 5 au descris inițial “tulburarea pedofilică” ca o orientare sexuală, provocând reacția virulentă a unei părți din societatea americană, care și-a exprimat îngrijorarea, apreciind că această definiție ar deschide calea pentru reducerea culpabilității penale. Asociația Americană de Psihiatrie a indicat ulterior că termenul utilizat a fost o eroare tipografică.
De altfel, o mare parte dintre medicii psihiatri, precum Keith Ablow, sunt de acord cu faptul că pedofilia este o tulburare mintală, dar nu cred că trebuie renunţat la „stigmatizarea” pedofililor: „Ruşinea bine focalizată are rolul ei, chiar şi pe sălile tribunalului şi ale spitalului. Nevoia de a-ţi ascunde pornirile, cum ar fi impulsul de a agresa sexual un copil, de a te simţi vinovat pentru asta şi de a te strădui să te stăpâneşti pentru a nu ajunge la închisoare, poate face parte dintr-o strategie raţională, în plan juridic şi al sănătăţii publice, pentru a preveni abuzul sexual.”
Termenul „pedofilie” este adesea aplicat în diverse contexte sociale oricărui interes sexual față de copii sau actului de abuz sexual asupra copiilor.
Pe de altă parte, unii specialiști apreciază că stigmatizarea de care au parte pedofilii în societate îi împiedică să apeleze la un medic/psiholog, pentru tratament.
Aceste prezentări din mass-media sunt campanii sociale de informare prin care, aparent, este pregătită opinia publică pentru acceptarea socială a pedofiliei ca orientare sexuală.
Precizăm faptul că în Europa, în prezent, pedofilia este considerată o tulburare mintală (“tulburarea pedofilă”) și nu este condamnată, aceasta putând dobândi caracterul unei infracțiuni doar în cazul abuzului sexual. Diferența dintre un pedofil și un pedofil agresor sexual ar consta tocmai în trecerea la act/comiterea unui act criminal (abuz/agresiune).
Abuzul sexual împotriva minorului reprezintă una dintre cele mai puternice forme de abuz, cu consecințe grave pentru dezvoltarea umană a victimei. Agresiunea sexuală asupra minorului are drept consecință directă o „sexualizare traumatizantă” a acestuia, ceea ce afectează percepția copilului asupra sexualității, asociind-o cu ceva negativ, dar necesar, în dinamica adaptativă. Alte consecințe constau în “hiperaccentuarea sexualității”, confuzia legată de propria identitate sexuală, confuzia între sentimentul de dragoste și practicile sexuale acceptate/permise, sau chiar “aversiunea sexuală”.
Victima abuzului sexual în copilărie poate prezenta ulterior un comportamentul sexual compulsiv, practicarea prostituției (ideea recompensei pentru acceptarea abuzului), promiscuitate sexuală sau dimpotrivă, evitarea sexualității. Unele victime își pot sexualiza relațiile, inclusiv cu proprii copii, această traumă putând fi transmisă transgenerațional.
Menționăm faptul că statele europene au adoptat măsuri de protecție a drepturilor copilului, așa cum sunt reglementate și la nivel național, în conformitate cu principiile stipulate în Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
Potrivit Noului Cod Penal al României este pedepsită coruperea sexuală a minorilor, dacă aceștia nu au împlinit 13 ani. De asemenea, se pedepsește actul sexual cu un minor, până la 15 ani. După ce victima a împlinit 15 ani, actul sexual cu un minor se pedepsește numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
Totodată, se pedepsesc și infracţiunile de viol şi agresiune sexuală, împotriva minorilor (care sunt săvârşite fără consimţământul victimei, prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare). Diferența constând în faptul că actul sexual cu un minor este săvârşit cu consimţământul acestuia, consimţământ considerat de către legiuitor ca fiind viciat din cauza vârstei fragede a victimei.
A fost reglementată și o cauză specială de nepedepsire, dacă diferenţa de vârstă dintre victimă și agresor nu depăşeşte 3 ani. Iar spre deosebire de reglementarea anterioară, pentru unele infeacțiuni, tentativa nu se mai pedepseşte.